Blog
Există dimineți, în care aș dori ca Dumnezeu să-mi permită să folosesc povestea altcuiva decât a mea pentru a exprima ceva. Pentru că atunci când împărtășesc propria mea poveste, grijile și sentimentele mele cele mai interioare sunt expuse și lumea poate să le vadă.
Sunt vulnerabilă.
Vreau doar să spun: „Nu de data asta, Doamne. Nu acest subiect. Dă-mi o altă poveste, o altă amintire, lupta altcuiva. Nu aceasta este a mea. Nu asta.”
Dar el îndeamnă cu o voce liniștită.
Acesta nu este un strigăt pentru simpatie sau o plângere de milă. El este puternic când sunt slab.
Totuși, în unele zile mă simt uitată. Nu într-un anumit sens că am fost „cineva”, ci că toată lumea are vieți ocupate și eu sunt afară privind înăuntru.
A fost întotdeauna așa.
În gimnaziu, un grup de fete aveau o anumita conversație și eu m-am simțit ca o străină care stă lângă ele. În liceu, am auzit ceva ce se planifica, o ieșire distractivă, dar eu nu eram invitată.
Nu mă înțelegeți greșit, soțul meu este uimitor și nu aș fi putut cere un partener mai bun. Dar femeile au nevoie de prietene.
Prietenă la care poți suna în miez de noapte și să râzi.
Prietene cărora le puteți trimite mesaje pentru o ieșire la o cafea și la cumpărături.
O prietenă cu care să împărtășești povești amuzante, momente triste sau lupte de viață.
Adevărul este că îmi doresc cu disperare prietenii profunde. Este greu, sincer, de când ne-am mutat la o depărtare de o oră și jumătate de locul în care eram înainte.
Nu regret.
Știu că El are un plan grozav, dar atât de multe lucruri s-au schimbat.
Joi seara nu mai am întâlnirea cu surorile.
Nu mai sunt seri de joc cu prietenele.
Nici mai mult: „Hei hai să luăm cina” sau: „Să mergem la o alergare după muncă”.
De ce spun toate acestea? De ce Domnul mă face să-mi dezvălui nesiguranțele? Pentru că nu sunt singur. Dacă te simți la fel, Dumnezeu vrea să știi că nu ești uitat.
„ Dumnezeu Şi-a adus aminte de Noe, de toate vieţuitoarele şi de toate vitele care erau cu el în corabie şi Dumnezeu a făcut să sufle un vânt pe pământ, şi apele s-au potolit.” (Geneza 8: 1)
Știți cât timp a fost Noe pe arca aceea? Un an și zece zile.
Nu crezi că Noe s-ar fi putut simțit uitat?
Dumnezeu a sigilat arca, au venit ploile, iar potopul a continuat zi după zi. Noe a așteptat.
Dar Dumnezeu și-a amintit de el.
În timp ce încă îmi doresc prietenii pământești, știu că Dumnezeu nu m-a uitat. Știu că oamenii au mult mai rău decât mine – lupte pe care nu am cum să le înțeleg. Dar în tot acest timp, Dumnezeu are grijă de noi toți.
El ne iubește în ciuda grijilor și nesiguranțelor noastre.
El ne iubește în mijlocul durerii noastre.
Nu suntem uitați.
Copyright © 2026 Lifeword.org. All rights reserved. No part of this article may be reproduced or reprinted without permission in writing from Lifeword.org
POST A COMMENT