Blog

Nu voi uita niciodată ziua în care mi‑am dus fetița la facultate. Am acoperit‑o cu rugăciune, încredințând‑o lui Dumnezeu, crezând că El o va călăuzi și o va ajuta la fiecare pas. Dar în săptămânile care au urmat, a devenit clar că trecea printr‑o perioadă grea. Deși nu a mărturisit niciodată cât de tristă și singură se simțea, simțeam asta în conversațiile noastre la telefon — în ceea ce spunea și în ceea ce nu spunea.

O urmăream pe aplicația Life360 și vedeam că își petrecea majoritatea zilelor în camera de cămin atunci când nu era la cursuri. Oricâte comenzi târzii de “Insomnia Cookies ‘’ îi trimiteam ca să‑i alinăm dorul de casă, nimic nu părea să ajute. Simțeam că niciuna dintre rugăciunile mele nu primea răspuns.

Și totuși, asta era singurul lucru pe care îl puteam face. M‑am rugat… și m‑am rugat… și m‑am rugat din nou. Am cerut prietenilor și familiei să se roage pentru fata noastră rănită. Ironic, cu cât ne rugam mai mult, cu atât părea că lucrurile se înrăutățesc. Deși o încurajam prin mesaje și apeluri, ne întrebam cât va mai dura. Ca părinți, tânjeam după zile mai bune, fără tristețe.

Săptămânile s‑au transformat în luni fără prea multe schimbări, iar când a venit acasă de Crăciun, știam că, dacă i‑am fi dat ocazia, nu s‑ar mai fi întors la facultate. Așa că nu am forțat‑o. Am continuat să o încurajăm, amintindu‑i că Dumnezeu este în detalii.

 Chiar ziua în care Aubrey s‑a întors la facultate, am primit un telefon pe care nu‑l voi uita niciodată. Venea de pe telefonul ei, dar nu era vocea ei. O fată pe care nu o cunoșteam s‑a prezentat: „Bună, sunteți mama lui Aubrey? Eu sunt ……. Sunt prietena lui Aubrey și locuiesc pe etajul ei de cămin. Mâncam împreună când Aubrey a leșinat și s‑a lovit la cap. O duc cu ambulanța la spital chiar acum.”

Inima mea de mamă a început să bată nebunește. Sperând că va fi doar o vizită simplă — te‑ai lovit la cap, vei avea un cucui, dar totul e bine — am așteptat cu nerăbdare vești. În decurs de o oră, simptomele s‑au agravat și s‑a apăsat butonul de panică. Eu și soțul meu am făcut aranjamente ca bunicii să vină imediat și să rămână cu băieții. Am pornit în grabă spre fiica noastră, aflată la trei ore și patruzeci și cinci de minute distanță.

Să spunem că am făcut drumul în trei ore.

Când am ajuns, starea lui Aubrey se îmbunătățise, din fericire. Câteva ore mai târziu, a fost externată cu diagnostic de comoție și recomandări pentru investigații suplimentare — investigații care ulterior au arătat că nu existau probleme grave.

Dar în zilele următoare, s‑a confruntat cu dureri de cap puternice și cu un program de cursuri dificil, care o îndrepta spre o specializare ce nu i se mai potrivea. Noi îi puneam la îndoială alegerile. Ea își punea la îndoială specializarea. Și acolo, în mijlocul acestui haos, soțul meu i‑a sugerat o altă direcție. I‑a recomandat un curs despre care credea că i se potrivește perfect și viitoarei ei cariere. Cu reticență, și‑a refăcut întregul orar și a urmat sfatul tatălui ei.

Nu știam atunci că acela avea să fie punctul de cotitură al anului ei. Nu aveam idee că, în cel mai jos punct al vieții ei, Dumnezeu lucra prin cuvintele tatălui ei. Acel curs i‑a aprins inima, iar în câteva luni știa ce vrea să facă pentru tot restul vieții.

În timp, durerile de cap s‑au diminuat, iar ea a avut parte de prietenii noi. A întâlnit o fată în grupul ei de slujire de la campus, care i‑a devenit cea mai bună prietenă. Până în vacanța de primăvară, pleca într‑un călătorie cu cele două fete care i‑au fost alături în vizita la Urgențe, iar până la finalul semestrului își făcea planuri să se mute cu cea mai bună prietenă din facultate în anul următor.

Dragilor, nu pot să vă spun cât de clar a fost că Dumnezeu era în detaliile vieții ei. Au fost șapte luni chinuitoare în care mi‑am privit fata luptându‑se, dar nu am încetat să ne rugăm — și Dumnezeu a lucrat tot timpul. A folosit singurătatea, tristețea și chiar o comoție pentru a o aduce înapoi la El și pe drumul pregătit pentru viața ei.

Părinți, rugăciunile voastre contează. Dumnezeu le aude. Nu răspunde întotdeauna cu „da”… dar se întâmplă ceva special când nu renunțăm. Ne aliniază inimile cu inima Lui. Ne schimbă perspectiva și ne adâncește încrederea.

De multe ori vrem să ne salvăm copiii de lucrurile grele ale vieții, dar tocmai acolo se găsește, se rafinează și se întărește credința. Acolo începe adesea relația lor personală cu Dumnezeu. Acolo Îl descoperă pe Dumnezeul despre care părinții lor le‑au vorbit.

La finalul anului universitar, Aubrey și‑a privit parcursul recitind jurnalul ei de rugăciune. Răsfoind acele pagini pline de lacrimi, i s‑au deschis ochii — Dumnezeu fusese cu ea în cele mai întunecate și grele momente. Și i‑a răspuns rugăciunilor în felul Lui perfect. Nu doar că i‑a deschis ușa către prietenii pe viață, dar a și călăuzit‑o spre o carieră perfect potrivită pentru ea.

Lupta i‑a permis să‑L experimenteze într‑un mod cu totul nou — un mod care i‑a schimbat inima.

Da, prieteni, când pare cel mai întuneric în viața copiilor noștri, Dumnezeu este cu ei, mereu călăuzindu‑i înapoi spre El și spre lumină.

Atunci rugăciunile unui părinte pot face toată diferența.

Copyright © 2026 Lifeword.org. All rights reserved. No part of this article may be reproduced or reprinted without permission in writing from Lifeword.org