Blog

Există dimineți, în care aș dori ca Dumnezeu să-mi permită să folosesc povestea altcuiva decât a mea pentru a exprima ceva. Pentru că atunci când împărtășesc propria mea poveste, grijile și sentimentele mele cele mai interioare sunt expuse și lumea poate să le vadă.

Sunt vulnerabilă.

Vreau doar să spun: „Nu de data asta, Doamne. Nu acest subiect. Dă-mi o altă poveste, o altă amintire, lupta altcuiva. Nu aceasta este a mea. Nu asta.”

Dar el îndeamnă cu o voce liniștită.

Acesta nu este un strigăt pentru simpatie sau o plângere de milă. El este puternic când sunt slab.

Totuși, sunt zile în care mă simt uitată. Nu într-un anumit sens  că am fost „cineva”, ci că toată lumea are vieți ocupate și  eu sunt pe dinafară privind înăuntru.

A fost întotdeauna așa.

S-a întâmplat în gimnaziu, un grup de fete aveau o anumita conversație și  eu  m-am simțit ca un străin stând lângă ele. În liceu și la facultate auzeam despre ieșiri sau evenimente ce se planificau dar eu nu eram invitată.

Nu mă înțelegeți greșit, soțul meu este uimitor și nu aș fi putut cere un partener mai bun. Dar femeile au nevoie de prietene.

O prietenă pe care să o poți suna în miez de noapte și să râzi cu ea.

Prietene cărora le poți trimite mesaje pentru o ieșire la o cafea și la cumpărături.

O prietenă cu care să împărtășești povești amuzante, momente triste sau frământări din viața de zi cu zi.

Adevărul este că îmi doresc cu disperare prietenii profunde. Este greu, sincer, de când ne-am mutat la o depărtare de o oră și jumătate de locul în care eram înainte.

Nu regret.

Știu că El are un plan grozav, dar atât de multe lucruri s-au schimbat.

Joi seara nu mai am întâlnirea cu surorile.

Nu mai sunt seri de joc cu prietenele.

Nu mai am invitații ca : „Hei hai să luăm cina” sau: „Să mergem la alergare după servici”.

De ce spun toate acestea? De ce Domnul mă face să-mi dezvălui nesiguranțele? Pentru că nu sunt singură. Dacă te simți la fel, Dumnezeu vrea să știi că nu ești uitată.

„ Dumnezeu și-a adus aminte de Noe, de toate viețuitoarele și de toate vitele care erau cu el în corabie și Dumnezeu a făcut să sufle un vânt pe pământ, și apele s-au potolit.” (Geneza 8: 1)

Știți cât timp a fost Noe pe arca aceea? Un an și zece zile.

Nu crezi că Noe s-ar fi  putut simțit uitat?

Dumnezeu a sigilat arca, au venit ploile, iar potopul a continuat zi după zi. Noe a așteptat.

Dar Dumnezeu și-a amintit de el.

În timp ce încă îmi doresc prietenii pământești, știu că Dumnezeu nu m-a uitat. Știu că sunt oameni care o duc mai rău decât mine – duc lupte pe care nu am cum să le înțeleg. Dar în tot acest timp, Dumnezeu are grijă de noi toți.

El ne iubește în ciuda grijilor și nesiguranțelor noastre.

El ne iubește în mijlocul durerii noastre.

Nu suntem uitați.

Toate drepturile sunt rezervate. Nici o parte a acestui articol nu poate fi reprodusă sau reimprimată fără permisiunea Lifeword.org